Dobrogea lui Nicolae Dărăscu ICEM Tulcea- Muzeul de Artă

Adăugat de Dobrogeanews pe 5 iulie 2013.

„Categorie distinctă a operei dărăsciene, peisajele din Tulcea redau cu forţă sugestivă varietatea expresivă a vechilor târguri dobrogene, populate de o mulţime colorată şi eclectică, dar surprind, înainte de toate, prin picturalitatea lor densă şi coerenţa formelor”, se arată în textul care însoţeşte lucrarea, pe site-ul casei de licitaţie. Întreaga operă a lui Nicolae Dărăscu s-a împlinit de-a lungul unei activităţi de peste o jumătate de veac, sub semnul originalităţii. Însorită şi optimistă, născută din dragostea de om şi natură, arta lui Darăscu exprimă bucuria de a trăi, freamătul în faţa  peisajului, a întinderilor marine, a dealurilor înverzite.
De aceea pictorul a ales să-şi exprime sentimentele transpuse în imagini, în pulsaţiile culorilor. El afirma că arta „este făcută în primul rând de om şi în al doilea rând de artist”. Iar artistul „îşi descoperă secreta lui autenticitate în valorificarea umanului din fiinţa sa”, pictura fiind, în primul rând, un mijloc de comunicare.
Două experienţe fundamentale l-au marcat profund: impresionismul şi neoimpresionsmul, cu explorările lor în raporturile dintre lumină şi culoare. De asemenea, este atras şi de pointilism ca metodă, însă nu vibra cu temperamentul său expansiv.

Nicolae Dărăscu s-a născut pe malul Dunării, la Giurgiu, pe 18 februarie 1883. Studiază la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, iar admiraţia sa pentru operele lui Nicolae Grigorescu şi Ştefan Luchian l-a determinat să meargă să-şi continue studiile la Paris, unde urmează, pentru început, cursurile Academiei Julien şi apoi ale Academiei Artelor Frumoase. A călătorit mult, în sudul Franţei dar şi în ţară, în zona Vlaici-Olt şi Dobrogea, fiind în căutarea peisajelor care îi amintesc de tinereţea sa, de exemplu în Delta Dunării sau pe coasta Mării Negre, peisaje pe care le redă în manieră impresionistă. Contactul cu artişti din alte zone culturale ale Europei, călătoriile care au inclus şi vizitarea marilor muzee aveau sa îi deschidă orizonturi noi, conducându-l spre un limbaj pictural ce păstrează legăturile cu realitatea şi tradiţiile artei româneşti. Studiul textelor lui Chervreul şi Helmholtz asupra legilor opticii care guvernează raporturile între culori îşi lasă amprenta asupra operelor sale, iar ulterior, impresionat de expresivitatea lui Matisse, reduce paleta coloristică numai la roşu, galben, albastru şi verde. Este perioada în care pare obsedat de misterul Veneţiei, de colinele Balcicului sau de poezia bulevardelor bucureştene. Spre sfârşitul vieţii ajunge la o stăpânire raţională a mijloacelor de expresie, fapt dovedit de mari compoziţii cu nuduri feminine sau peisaje. Pictura sa dezvăluie dispreţul contemporan pentru detaliile obiectului, în favoarea redării formelor prin culoare.

Nicolae Dărăscu are meritul de a fi conturat o şcoală naţională de pictură şi de a fi creat un climat cultural deschis noilor idei în epocă. În 1917, alături de pictorii Camil Ressu, Ştefan Dimitrescu, Iosif Iser şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Mederea şi alţi artişti pune la Iaşi bazele Asociaţiei Arta Română. Din 1936 până în 1950 a fost profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. În Bucureşti moare, pe 14 august 1959.

Muzeul de Artă Tulcea vă propune şapte lucrări ale pictorului, şapte secvenţe din Dobrogea de acum un secol. Cerul este albastru, mai mult sau mai puţin întunecat, lumina soarelui toropitor de vară fiind adunată toată în pereţii clădirilor şi galbenul nisipiu al dealurilor. Până şi verdele copacilor e nisipiu, totul respiră atmosfera încinsă şi uscată tipic dobrogeană, care stabileşte un alt ritm al vieţii, un calm ce nu refuză nimic ci integrează tot, un calm asemeni veşniciei. Portul Sulina este unul întunecat. Întunecată este apa, întunecat cerul, iar clădirile îşi strigă deznădăjduirea prin găvanele mute ale ferestrelor. Cât despre Piaţa din Tulcea… Te ademeneşte, precum ţigăncile lui Eliade, te goneşte din prezent într-un vis, într-o altfel de viaţă, unde toate reperele se contopesc într-o stare de uitare de sine şi de bine, o viaţă care pare mai adevărată decât cea reală şi de unde nu mai ai voinţa să revii…