GRECI – Așezarea de granit de la porțile cerului

(Film realizat în 2007-2008)

Adăugat de Dobrogeanews pe 25 februarie 2013.
Tag-uri: asezare, cer, dobrogea, friuli-venezia, granit, greci, hercinici, italieni, kozluk, muntii macin, pietrari, tutuiatu

          Se spune că-n vremea când s-au format Munții Măcinului nu existau vieţuitoare iar ei erau falnici şi se întindeau până-n sudul Angliei. Se spune că granitul Ţuţuiatului ar avea aproape 400 de milioane de ani (!). Urme care atestă vechimea Hercinicilor sunt vizibile încă în Munţii Boemiei sau pe Platoul Central Francez. La început a fost doar materie vâscoasă şi fierbinte care s-a răcit în timp şi a format o rocă dură : granitul. Un amestec unic de quratz, mică şi feldspat. Odată, demult tare, când s-a cutremurat pământul, Munţii Dobrogei s-au rupt şi s-au împărțit în trei mari blocuri de piatră, fiecare cu tectonica sa. Atunci , o parte imensă din Hercinici s-a scufundat sub apele unei mări întinse despre care se spune că ar fi chiar Mediterana Centrală.

Când priveşti Munţii Măcinului ai sentimentul veşniciei : uriaşi de granit la porţile cerului veghind forfota măruntă de la poale. Pentru că-n Nordul Dobrogei au vieţuit oameni încă din Neolitic , din perioada 5000-2799 î.Hr. Sunt cei care-au pus bazele culturii Hamangia şi mai târziu a culturilor Boian şi Gumelniţa . Zona a cunoscut frământări şi mari invazii : de la celţi , sciţi, sarmaţi şi bastarni la secole de dominaţie romană, bizantină chiar genoveză şi apoi, o lungă dominaţie otomană.

La 72 de km de Municipiul Tulcea , pe DN 22D, şi la 25 de km de Brăila , după ce străbaţi 3 km de drum demn străjiuit de plopi singuratici, ajungi la Greci: „sat mare, vârât după un pinten de deal” după cum spunea Ion Simionescu. (…)

S-ar fi găsit aici tuburi de lut ars , cioburi de ulcioare , mărturia unei vieţi civilizate , dintr-o vreme când Dobrogea era considerată cea mai importantă provincie de la gurile Istrului. Vechile conducte, captau, se pare, apa din masivele muntoase Ghiunalt , Ţuţuiatu, Carabâl şi Kozluk. Şi o duceau tocmai la Troesmis, la cca 12 km, cetate getică la început, romană apoi, bizantină în cele din urmă. Cea mai importantă bază militară de pe frontiera Dunării, loc de sălaş pentru Legiunea a-V-a Macedonica. (…) Oamenii povestesc și astăzi despre grecii care s-au oprit pentru odihnă prin partea locului şi, uimiţi de bogăţia naturii şi de bogăția roadelor pământului au rămas aici unde-au început a cultiva legume. Dar mai ales ceapă. Repede li s-a dus vestea şi lumea a început să-şi facă drum „la greci”. Să cumpere legume dintre cele mai bune. Şi Greci a rămas numele aşezării .

       Regăsim aşezarea menţionată pe o hartă statistică austriacă în 1790 cu numele de Greczj . Prin 1812 s-a amplificat fenomenul de transhumanţă şi-n zonă au venit mocanii din Făgăraş cu oile la iernat, au venit păstori din Transilvania sau veterani de război din Moldova . Rând pe rând oamenii s-au aşezat aici cuceriţi de frumuseţea şi bogăţia locului retras la poalele muntelui. După Războiul de Independenţă nevoia de a trăi a adus în zonă cioplitori italieni, meşteri pietrari în căutare de lucru alungaţi din Friuli -Venezia-Giulia de războaie, de foamete, de boli şi de sărăcie. Pentru că aici se găsea cel mai renumit granit : de culoare cenuşie, roz sau albăstrie, cu cristale mari şi clare, o minune cromatică. Exploatarea regulată a pietrei a început în 1863 sub comenduirea Comisiei Europene a Dunării. Atunci, pentru mulţi italieni (pe la 1880) România era „terra promessa”. La poalele muntelui Ţuţuiatu, friulanii au găsit un climat de înţelegere şi toleranţă care le-a permis să-şi păstreze identitatea religioasă , culturală şi să-şi asigure traiul de zi cu zi. Românii baştinaşi , mocani transilvăneni şi moldoveni- veterani de război care-au primit pământ, erau crescători de animale şi truditori ai pământului. Oamenii aveau şi întinse grădini de legume, livezi renumite şi fiecare gospodar avea bucăţica lui de vie. Pentru că “nimic nu poate fi mai bun decât produsul muncii tale”, spune omul locului cu smerenie şi recunoştinţă faţă de binecuvântarea divină. (…)

„Adevărata comoară, cea care pune capăt mizeriei şi încercărilor noastre , nu se află niciodată departe, ea este îngropată în ungherele cele mai intime ale propriei noastre fiinţe. Ea se află în spatele căminului, centrul dădător de viaţă şi de căldură care ne dirijează existenţa, inima sufletului nostru. Trebuie numai să ştim unde să scormonim ”  spunea Mircea Eliade descoperind smerita bogăţie de simţiri a ţăranului. Aş spune că vorbele lui se regăsesc perfect în vatra satului Greci. Aici, oamenii sunt dintotdeauna gospodari , ospitalieri, prietenoşi, dornici de învăţătură ,slujitori ai dreptei credinţe. Magia locului urcă din pământ , de la poveţele şi învăţămintele Sfântului Andrei, de la puterea binecuvântătoare a Sfintei Lucia până la amintirile oamenilor. Aşezare de tip mare, Greci-ul este în viziunea călătorului ce poposeşte în zonă înainte de a urca pe coama muntelui – un târg cu case de gospodari, cu temelie şi garduri din granit, cu drumuri pietruite cu granit , cu sculpturi în granit. Şi cum ar putea fi altfel … (?!)

Cunoaşterea omului simplu este una practică ,vie, rezultată în primul rând din viaţa liturgică, cu ritualurile şi ceremoniile ei care fixează mai bine decât orice învăţătură minimul de cunoştinţe fundamentale. Oamenii pământului sunt mai aproape de tainele lui Dumnezeu pentru că trăiesc simplu, profund , sincer.

            Şi pentru italieni biserica a fost întotdeauana un punct de referinţă.  Întreaga viaţă a comunităţii italiene din Greci a fost marcată de spiritul religios , apartenenţa la confesiunea catolică fiind percepută şi cultivată ca o valoare definitorie. Biserica Parohială Santa Lucia se pregăteşte să-şi serbeze centenarul. Biserica, ridicată de pietrarii italieni, a avut întotdeauna preoţi pregătiţi să ajute comunitatea, să sprijine păstrarea limbii italiene, a obiceiurilor străbune. Un spaţiu în care retrăieşti devoţiunea – calea crucii, rememorarea a 14 momente din Pătimirea lui Hristos. Italienii, în marea lor majoritate pietrari şi-au ales ca protector al comunităţii pe Santa Lucia, una dintre cele mai cunoscute şi mai venerate dintre martirele creştine ale lumii catolice. (…)

Aşezarea cu rădăcini de piatră are casele rânduite în cartiere mari ,aerisite. Case sănătoase, cu soclul din granit, construite în stil nord Dobrogean cu multe elemente arhitecturale din Ardeal. Grădini bogate şi pomi fructiferi, pentru că aici oamenii continuă să cultive legume în sere mai mici sau mai mari sau în grădini.

          Oamenii sunt aici legaţi de casele lor vechi sau noi care le sunt vatră şi cămin pe unde – ar zice Eliade – trece axa lumii. În centrul localităţii se înalţă monumentul dedicat eroilor ce s-au jertfit pe câmpul de luptă în primul război mondial. Ridicat în 1934 din granit masiv la iniţiativa obştei, monumentul are încrustate in memoriam şi nume de români şi nume de italieni, oameni ce-au trecut împreună în nefiinţă pentru aceleaşi idealuri. O coloană a izbânzii ce risipeşte norii. Alături regăsim un simbol al pietrarilor italieni , un crin uriaş lucrat cu măestrie şi migală de meşterul artist Giovanni Del Puppo oferit posterităţii în memoria celor căzuţi în luptă. Crinul, simbol al virtuţii, al frumuseţii şi al eternităţii este numai una dintre lucrările lui Del Puppo. Omul era fascinat de sufletul pietrei, vedea forme şi simboluri şi n-avea odihnă până nu termina ceea ce începuse. Lucra în mica lui grădină cu masă de granit unde amintirile sunt mai vii decât oricând iar numele lui este pomenit mereu. Pentru că a învăţat şi pe alţii să iubească şi să descopere forme în piatră. (… )

O parte din granitul grecean s-a mutat în cimitir transformat parcă într-un mare muzeu în aer liber. Cu poveştile oamenilor ce-au trecut în nefiinţă , români sau italieni. Au vieţuit împreună şi se odihnesc împreună, rânduiţi într-un loc înalt de unde se vede biserica şi satul. Regăsim aici sculpturi cu chip serafic sau o coloană bine şlefuită ce se îndreaptă spre cer dar se frânge brusc asemenea vieţii tânărului de 20 de ani. Fiecare sculptură are istoria ei , fiecare mormânt are o poveste de viaţă. Mergem spre cer călcând pe pământ. Respectăm legile firii : de viaţă şi de moarte, de viaţă prin moarte.

De pe acoperişul Dobrogei lumea se vede într-o altfel de lumină. Iar aşezarea de granit se deschide ca o floare de piatră. Unică. Şi încărcată de poveştile lumii.

(vezi filmul  pe Tv online)